În data de 12 februarie, rezerviștii militari teleormăneni uniți, cărora ni s-au alăturat și venerabili veterani de război, cu spiritul nostru de corp și simțul patriotic, care ne caracterizează, am desfășurat o acțiune de suflet, cultural-educativă și patriotică, pentru cinstirea memoriei a două mari personalități naționale, și internaționale, păstrate cu sfințenie în istoriografia literară și în istoria națională.

Astfel, ne-am deplasat, mai întâi, în comuna Salcia, la Casa Memorială a marelui scriitor teleormănean Zaharia Stancu unde, cu sprijinul primarului, domnul Iulian Olteanu, am efectuat o vizită la acest edificiu, fiind întâmpinați, cu căldură și ospitalitate, de către doamna Valentina Andrei, referent în cadrul primăriei. Dumneaei ne-a prezentat date referitoare la această clădire, precum și o incursiune în trecut, despre viața și cariera scriitorului teleormănean.

Zaharia Stancu s-a născut într-o familie modestă, cu mulți copii (fiind nouă frați, rezultați din trei căsătorii). Casa inițială unde s-a născut, nu mai există, fiind dărâmată de sora acestuia, Elisabeta care a construit o altă casă cu patru încăperi. După moartea Elisabetei, prin grija Primăriei și cu sprijinul soției, Nușa Stancu, s-a amenajat aici o Expoziție Muzeală, ce cuprinde obiecte ce au aparținut scriitorului, cărți (multe edituri românești și străine), fotografii, documente etc.

Fac notă distinctă, biroul de lucru, primit de la Mihail Sadoveanu (care la rându-i a aparținut Domnitorului Tudor Vladimirescu), precum și un pumnal primit de la scriitorul sovietic Leonid Leonov.

Rezerviștii, au fost curioși să afle date despre vizitatori, dar în special, despre copiii sau tinerii satului, dacă vin să lectureze din imensa bibliotecă în care zac mii de cărți. Răspunsul a fost surprinzător și dezarmant pentru noi, să aflăm că, sunt luni și chiar ani, de când aceștia nu au mai fost la această bibliotecă, citirea acestor cărți și cititul/lecturarea în general, nemaifiind, din păcate, o prioritate pentru tineri.

Ne-am deplasat apoi, în Comuna Plopii Slăvitești, unde am vizitat Mănăstirea Plăviceni (cunoscută și sub denumirea de Mănăstirea Alunișul), o „importantă vatră de spiritualitate“, un loc și lăcaș încărcat de istorie și legende.

Gazdă ospitalieră, ne-a fost părintele stareț Teoctist Moldovanu, care cu har și căldură duhovnicească, ne-a prezentat o adevărată lecție de cultură și istorie națională, privind personalitatea, vitejia și demnitatea Voievodului Mihai Viteazul – Primul Întregitor al României.

Rezerviștii au avut privilegiul de a descoperi unicitatea acestui minunat monument arhitectonic din Țara Românească, a epocii lui Matei Basarab, edificiu care, după aproape 500 de ani de existență fascinează prin frumusețea pe care și-a păstrat-o nealterată de vitregia vremurilor, uimind pe oricine o privește.

În prezent, aici este o mănăstire de călugări cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail (unică la nivel național, purtând această denumire), situată alături de vestigiile vechii biserici, monument de patrimoniu aflat în reconstrucție, a cărei restaurare a început prin strădania și cu efortul neobosit al starețului Teoctist Moldovanu.

Ridicată de Doamna Stanca, soția domnitorului Mihai Viteazul, care, urmărită de turci, s-a ascuns într-un alun să își scape viața de urmăritorii turci, biserica de la Plăviceni a fost și locul tainic în care se spune ca că ar fi fost ascunse rămășițele pământești ale soțului său, domnitorul Mihai Viteazul, reprezentând pentru a doua oară un loc tainic de scăpare rânduit de Dumnezeu.
Mai târziu, pe același loc, marele Vornic Dragomir de Plăviceni a ridicat această mănăstire în timpul domniei lui Matei Basarab, între anii 1646-1649.

Se cuvine, ca permanent să cinstim memoria marelui nostru Domnitor – Mihai Viteazul, având datoria sacră de a ne aduce aminte de un moment de glorie și luptă îndârjită a românilor pentru libertate și unitate națională.

Mihai Viteazul a fost decapitat pe 9 august 1601, în tabăra de la Câmpia Turzii, la comanda împăratului Rudolf al II-lea. Capul a fost luat de un credincios de-al său, conform unei însemnări a lui Radu Mihnea, domn al Țării Românești. Trupul său a rămas timp de trei zile pe câmpul de bătălie, unde din nefericire a fost batjocorit cu cruzime și de oameni și de câini, după care a fost îngropat, se pare , de câțiva călugări sârbi.

Ulterior, trupul său a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia, unde a rămas pentru o perioadă de timp, dar osemintele Voievodului au dispărut și de acolo, înainte de desființarea Mitropoliei Ardealului și transformarea lăcașului în biserică catolică (1701).

Am apreciat, în mod deosebit, ambiția și stăruința acestui stareț monah, care alături de câțiva călugări, se ambiționează să îngrijească acest lăcaș de cult și istoric, precum și preocuparea de a continua restaurarea și construirea altor edificii monahale, pe acest loc încărcat de istorie, promițându-i că se pot baza, oricând, pe noi, rezerviștii, pentru a-l ajuta fizic..

Deja, „intrarea“ am făcut-o, cumva, în sensul că, din donațiile unor camarazi, am cumpărat și oferit călugărilor, unele produse alimentare de strictă necesitate, precum și donarea, de către cei prezenți, a unor sume de bani, în incinta mănăstirii și bisericii.

Timp de câteva ore am socializat cu aceștia, la… un pahar de vorbă, fiind serviți cu o gustare, specific monahală, o mămăliguță cu brânză.
A fost o zi specială și o acțiune foarte apreciată de către camarazii mei, rezerviști și veterani.

A consemnat colonel (r.) Emilian Orodel